Interferenţe culturale: Formă-Culoare-Timp (Negreşti-Oaş-România)

Motto: „Azi e vineri/aceşti tineri/scriu şi cântă/artă sfântă” (I.P.-B.)

Există şi în Negreşti-Oaş pictori şi sculptori. La Simpozionul de Artă Contemporană, ce se ţine în fiecare an, am cunoscut doi oameni de cultură deosebiţi: Vasile Pop-Negreşteanu şi Corneliu Antim, dar şi pe prietenii lor artişti: Adrian Chira, Onisim Colta, Dorel Găină, Marin Gherasim, Gheorghe Mureşan, Liviu Paul, Ioan Pop-Prilog, Dumitru Radu, Mircea Pavel Roman, Dumitru Şerban, Marcel Stanciu.

Negreştiul, mândra aşezare de pe malurile Turului (ca şi Târgu Jiul pe malurile Jiului de Sus), găzduieşte, cum anunţam chiar la început, Simpozionul de Artă Contemporană intitulat „Formă, Culoare, Timp”, orgolioasă modalitate de prezentare a însemnelor ce ţin de identitatea spirituală şi artistică, etno-folclorică şi culturală a iubirii de frumos şi de sublim.

Manifestarea este similară taberelor organizate la Târgu Jiu de Centrul Cultural „Constantin Brâncuşi”, prin osârdia lui Sorin Lory Buliga, cu sprijinul constant al Primăriei şi al Consiliului Municipal, graţie cărora urbea este inseminată cu mirabile obiecte plastice – rod al geometriei libere şi al fanteziei debordante.

Vorbindu-mi despre proiectul de faţă, Vasile Pop-Negreşteanu, a enunţat ideea conform căreia un artist este animat de dorinţa de a ieşi din atelier cu noi sinteze (reelaborate) pentru a reintra în relaţie cu natura, cu spaţiul, desăvârşindu-le în materia în care se transpun pe sine. „Opera de artă – mi-a spus V.P.-N. – trebuie (re)simţită şi sensurile ascunse se vor dezvălui singure prin prezenţa artei în casele noastre, chiar dacă limbajul artistic la care apelăm e în genere abstract, cu implicaţii figurativ-simbilice şi non-figurativ-metavizuale. Opera de artă (artele in integrum) posedă valenţe umane structurate subconştientului fiecărui individ deschis cunoaşterii şi dialogului”.

De altfel, obiectele plastice, picturale şi sculpturale, ale celor 13 artişti din Negreşti-Oaş, sunt semne transvizibile.

Petele de culoare, nuanţele, volumele se mişcă libere, imponderabile, halucinante, într-un tablou (cadru spaţiotemporal) reconfigurându-le incontinuu. Conţinuturile obligatorii devin facultative căci elementele plastice se instituie ele însele drept… conţinuturi autonome şi speculare (imaginare şi imaginanţi). A se contempla în acest sens opera lui Corneliu Antim: Cuib (sculptură lemn relief, colorată, soclu piatră) sau opera lui Adrian Chira: Maşina de scris Vise (acril/pânză).

Subiectul privitor devine coautor celui care a înglobat în tabloul mişcător sau în ansamblul organic semnele plastice şi figurile retorice/poetice menite a le transpune în imagini artistice şi stilistice întru a transconota estetic. Astfel se face şi transferul de ostensiune care devine una revendicată personală şi simultan transpersonală asumată/însuşită de consumator (pasiv sau activ).

 Aşa procedează vizitatorul de bună seamă admirând şi propunerile lui Onisim Colta: Familie de păsări (sculptură în lemn), Piramida (acril pe pânză) sau fotografiile lui Cornel Găină din ciclul Umbra. Depistăm în lucrările de pictură un reprezentatio triadic (triontic): prezenţă, coexistenţă, contact. Şi o altă trinitate epistemologică, alcătuită din artă, religie şi filosofie, care are misiunea de a crea un câmp energetic pozitiv. Ceea ce ni se înfăţişează este o coexistare a activităţii substanţelor manifestă exstanţial. Noi, privitorii, instruiţi sau doar impresionaţi, plăcut contactăm tabloul/sculptura dinspre o gramatică preexistentă şi dinspre o limbă supraindividuală, aparţinătoare tradiţiei.

Aserţiunile acestea mi-au fost sugerate de desenul/pictura lui Marin Gherasim: Memoria absidiei (desen pe hârtie), sau „tot Memoria absidiei” (pictură ulei pe pânză) sau „Reconstruirea absidiei” (tot pictură ulei/pânză) ca şi de figurile marmoreene ale lui Gheorghe Mureşan: Jilţ.

Alte lucrări (ca de pildă cele ale lui Paul Liviu: doar numerotate, făcute în acril pe pânză) sunt nişte structuri temporale, energii vibratorii, rezonanţe, ritmuri în vecinătate spaţio-temporală şi dinamică transformatoare.

Însă în lumea consensului manipulat, arta autentică vorbeşte numai tăcând, dar propune dinspre ieri spre mâine paradigme şi sintagme, unor trasee reconfigurate. Lor le sunt proprii metaforele antinoţionale, care exprimă o idee vagă. Aceasta îi e specifică picturii. Căci – aprecia Nichita Stănescu – metafora de esenţă metalingvistică/antilingvistică/nonlingvistică este vorbire în imagini.

Aceste propoziţii se vor ca deschidere la vreo personală a lui Vasile Pop-Negreşteanu, artist mereu preocupat de problemele luminii ca reprezentare, ca spirit întrupată în construcţii imaginare încărcate de simboluri, înţelesuri terestre, temporale şi atemporale (transtemporale), fragmente de icoană încifrate în corpul picturii, în albul şi structura straielor oşeneşti: A se analiza ciclul „Creatorul” (pastel pe carton) sau „Univers oşenesc” (acril pe pânză)/lemn alb.)

Mai tinerii Ioan Pop-Prilog, Marcel Stanciu (vezi la cel dintâi: Trup de vânzare (colaj acrilic pe carton), Înălţare (la fel), Vămile Văzduhului (acrilic pe pânză); la cel de-al doilea: Stâlpnic au început să înţeleagă rostul viziunii coerente, apanajul transrealismului, rigoarea transpoziţiei punctuale dinspre noumen spre fenomen, dinspre simbol spre figură, dinspre idee spre imagine, dinspre profan spre sacru. Linie modelară pe care se înscriu şi colegii lor mai experimentaţi: Dumitru Radu (Protecţie divină – sculptură monumentală), Mircea Pavel Roman (Omul pinguin – acelaşi material folosit), Dumitru Şerban (Fluierul lui Vasile – la fel). Iată cum sună un „credo” al lui Dumitru Şerban – „Singurătatea nu este scopul meu, căci eu încerc doar să-mi identific gândirea cu materialele pe care le întâlnesc (se comportă deci brâncuşian – n.m.I.P.-B.). Fiecare material îşi are limba sa proprie, iar scopul meu nu este să înlocuiesc această limbă cu propriul meu limbaj, ci pur şi simplu să-l fac să exprime ceea ce gândesc, ceea ce văd, în limba care-i este proprie (ceea ce constituie o parte a frumosului)” – şi este ostensiunea însăşi, adaug eu.

Ion POPESCU-BRĂDICENI

Articolul publicat în săpătmânalul TIMPUL, nr. 07 (517), săptămâna 19 Martie 2010 – 25 Martie 2010.